Am citit zilele trecute un titlu, care spunea că frații se nasc rivali si că sunt rivali orice ar face părinții. 

Acum stau și mă întreb, cum am putea construi o relație bazată pe iubire, dacă pornim de la premisa aceasta?

Rivalitatea apare atunci când se dă o lupta pentru ceva, iar în cazul de față, atunci cand o nevoie este neîndeplinită. Dacă le satisfacem nevoile legitime în fiecare zi, cea de iubire, atenție, joacă, hrană și somn, copiii vor fi mult mai dispuși să accepte un frate sau o sora.

Sigur că, gelozia va apărea inevitabil în orice familie cu mai multi copii, uneori chiar și în familiile cu un singur copil, dar este trecătoare si o putem ține sub control. Iată câteva sfaturi din propria experiență cu doi copii.

Primul ar fi, să nu-i compar niciodata între ei si ideal nici cu alți copii. Nici atunci când nu sunt de față și cu atât mai puțin în fața lor. Fiecare copil este diferit și trebuie tratat ca atare. Să auda comparații de genul, “fratele tău mănâncă mereu tot, tu niciodată nu termini din farfurie…” sau “sora ta, și-a făcut singură patul, tu de ce nu poți?”, “fratele tău mereu ascultă, ar trebui să faci și tu ca el mai des…”, nu este benefic pentru nimeni si poate da naștere geloziei și concurenței. Dacă dorim să obținem cooperare din partea copilului, să dăm exemplu fratele sau sora, nu este o soluție potrivită.

Al doilea lucru ar fi, să nu exagerăm cu “bravo!” atunci când unul dintre ei face ceva bine sau reușește ceva. Cel mai bine este să nu exagerăm niciodată cu “bravo!”, pentru că se vor obișnui să aștepte mereu acest gen de laudă oricând fac ceva, iar dacă vreodată nu o vor mai primi, vor crede că au făcut ceva greșit sau vor face multe lucruri doar pentru a primi laudele respective, pierzându-și dorința intrinsecă de cunoaștere și cooperare, lucru ce se întâmplă și în cazul recompenselor.

Chiar dacă unul dintre ei a facut ceva bine, îl putem felicita sau mulțumi dacă a fost în ajutorul nostru, dar fară exagerări. Copiii sunt extrem de sensibili și chiar și cele mai mărunte vorbe, pe care noi nu le luăm în seamă, pentru ei pot părea extrem de importante. De exemplu, atunci când Eric a facut primii pași, și eu și soțul am fost extrem de emoționați și îi spuneam cu mare bucurie, bravo, bravo, atunci când venea de la unul la altul. Între timp, Anais, s-a bucurat și ea extrem de mult, dar văzând cât de mult îl lăudăm pe Eric, a început și ea să ne povestească de momentul în care a mers pentru prima dată, arătându-ne cum a facut primii pași, cum se ținea, etc. Gelozia începuse să apară și dorea și ea să primească atenție și toate acele felicitări. 

Nu-i spun niciodată unuia dintre ei că il iubesc, fară să-i spun și celuilalt dacă este în preajmă.

Evităm jocurile de competiție. Există nenumărate jocuri de competiție care pot fi transformate în jocuri de cooperare. Încă lucrăm la acest capitol cu Anais, care este extrem de competitivă, momentan nu și în relația cu Eric pentru că este prea mic, dar în rest, cu toată lumea. Punem cât mai puțin accent pe câștig și ne bucurăm de reușite împreună, cooperând, ca o echipă. 

Cand am vorbit de bebeluș, înainte de nașterea lui, spuneam că este și al ei, nu doar al nostru, parinții. Anais în primele luni spunea mereu tuturor, că Eric este bebelușul ei, cu mare mândrie. Simțea că este un mic dar venit pentru ea, de la Dumnezeu. 

Nu neglijez timpul pentru joaca cu fiecare în parte. Este greu, avem un program încărcat, știu. Dar fiecare dintre ei are nevoie de timp doar cu noi, fără frate sau sora, zilnic daca este posibil, măcar 30 de minute. Acest lucru ajută enorm la echilibrul relației dintre ei. După o sesiune de joacă doar cu mine, Anais este mult mai răbdătoare si dornica să petreacă timp alături de Eric. 

Nu folosim pedepse și recompense. Sunt soluții rapide care pot ajuta pe moment, dar pe termen lung vor face rău tuturor. Le va scădea stima de sine, îi vor încărca cu frustrări, gelozie și resentimente față de celălalt, simțindu-se uneori victime sau lipsiți de valoare. Și vor strica inevitabil, relația dintre părinte și copil.

Nu este ușor pentru nimeni, familia nu ne-o alegem, cum se spune. Este valabil și în cazul fraților. Dacă stăm să ne gândim mai bine, tensiuni și probleme pot apărea în orice relație, cu persoane pe care le-am ales conștient în viața noastră. Este cu atât mai greu, atunci când apare un personaj nou în viața lor, fără ca ei să aiba vreun cuvânt de spus sau chiar dacă au fost de acord și încântați la început, nu știau ce înseamnă cu adevărat. 

Există și la noi tensiuni, gelozie și conflicte, sunt inevitabile. Dar există și multă iubire, extrem de multă. Anais îl pupă de nenumărate ori pe zi, din senin. Iar el, a încercat de câteva ori, dar încă nu știe prea bine cum se face, așa că se rezumă la îmbrățișări. 🙂 Este extrem de grijulie cu el, nu vrea să plecăm nicaieri fără el, îi place să-i ofere mereu din farfuria ei atunci când suntem la masă, atunci când plange Eric îmi spune ce crede ea că are nevoie, “mami, poate vrea țiți, poate este obosit, poate doar simte nevoia să plângă, știi, este bine să plângem uneori”. 🙂

Un lucru foarte important pe care l-am observat este acela că, atunci când eu sunt obosită, stresată, tensionată, iritată si fără răbdare, imediat se strică și echilibrul dintre ei. Știm deja că ei ne preiau stările negative, iar atunci când o fac, toată tensiunea aceea, trebuie să se reverse către cineva și de cele mai multe ori, fratele sau sora cad victime. 

Nu cred că frații se nasc rivali, sunt nenumărate “ecuații” la mijloc, care pot influența acest lucru, dar cu sigurantă, dacă pornim cu iubire, înțelegere și răbdare la drum, vom fi departe de rivalitate. Este un drum anevoios, dar merită fiecare secundă. Rezultatul va fi, o relație puternică între ei, încărcată cu încredere și dragoste de ambele părți.

Și nu în ultimul rând, fără vinovație, în special a mamelor. Este nevoie de timp pentru toată lumea, acomodarea se face treptat, dar soarele răsare mereu, chiar și după cea mai temută furtună. 

(Visited 90 times, 1 visits today)

Leave A Comment