Am stat mult timp in cumpănă, gândindu-mă dacă să scriu acest articol sau nu. Și iată ca, după 10 luni de la nașterea lui Eric, mi-am luat inima-n dinti și am hotărât să o fac.

La prima sarcina, cu Anais, am început sa studiez ca majoritatea mamelor, încă din primele săptămâni, despre variantele de naștere, maternități, cum este mai bine pentru copil și pentru mama, etc. Am hotărât ca îmi doresc sa nasc natural, cu un travaliu nemedicamentos, fără naștere provocată, sa fie totul blând, asa cum este cel mai bine atât pentru mama cât și pentru copil.

Nemaiavând de-a face cu situația aceea, credeam ca toți medicii își doresc același lucru sau măcar respecta dorința mamei, fiind vorba de corpul și copilul ei. Din păcate, eram departe de adevăr. Am constatat ca mulți medici tratează gravidele ca pe niște obiecte sau bucăți de carne, ce fac parte din activitatea lor.

Primul medic obstetrician cu care am avut de-a face și care mi-a monitorizat sarcina pana in săptămâna 34, îmi spunea mereu atunci când aduceam vorba de planul meu de naștere, ca vom discuta detaliile mai târziu. Nu am insistat și am așteptat. Când eram aproape de săptămâna 34 de sarcina, a fost de acord sa deschidem subiectul. Urma sa nasc la maternitatea Giulești, unde își desfășura activitatea doamna doctor. Una dintre dorințe era sa pot tine bebelușul cu mine in camera și am aflat cu mare dezamagire ca acolo nu era posibil acest lucru. Mai apoi, am spus ca îmi doresc sa nu mi se administreze oxitocina și sa nu mi se facă epiziotomie. Cu prima a fost de acord, cu a doua nu. Spunând ca este o procedura oarecum standard. Și acum mi se face pielea de găina atunci când aud acest lucru. Mi-a făcut controlul de rutina și la final mi-a propus sa vin sa-mi inducă nașterea la 39 de săptămâni când este dânsa de garda. Când am auzit, am rămas fără cuvinte și nu am reușit sa spun nimic. Stia ca îmi doresc totul cât mai blând și natural, iar nașterea copilului meu nu era un eveniment ce trebuia făcut in funcție de tura medicului. Am ieșit din cabinet și nu m-am mai uitat înapoi.

Și astfel ajunsesem însărcinată in 34 de săptămâni fără medic. Am întrebat in stânga și-n dreapta și am ajuns la o alta doamna doctor, foarte drăguța, dar cu aceleași concepte. Când a auzit ca nu îmi doresc epiziotomie, mi-a spus ca este foarte greu fără și ea nu recomanda. Când a auzit ca nu vreau epidurala sau oxitocina, a schițat un zâmbet deloc încurajant, spunând ca îmi admira curajul dar nu știu ce ma așteaptă. Nu asta îți dorești sa auzi de la persoana cu care urmează sa naști. Ai nevoie de încurajare și sprijin, dar am rămas la dansa pentru ca sarcina mea era destul de avansată și nu știam unde in alta parte sa merg. M-am gândit ca îmi va respecta totuși dorințele. Dansa colabora cu maternitatea Ilfov, care se afla și foarte aproape de casa noastră și permiteau bebelușului sa stea in camera cu mama. Acest fapt m-a bucurat nespus și a contat și el in luarea deciziei.

După câteva săptămâni, la 39 de sarcina, a debutat travaliul. Știam ca nu este indicat sa merg prea devreme la spital, dar neștiind ce înseamnă adevăratele dureri ale travaliului, am plecat crezând ca este cazul. Dupa ce am ajuns la spital, mi-au făcut controlul la camera de garda, unde s-a constatat ca aveam dilatație 2 si m-au internat. Ma simteam foarte bine, gestionam durerile cu bucurie și calm, eram nerăbdătoare sa-mi cunosc fetița. In scurt timp însă, fără sa mi se ceara acordul, mi-au administrat oxitocina, la mai puțin de o ora după ce am ajuns, fără niciun motiv. Travaliul decurgea foarte bine, copilul era bine, nu era niciun motiv de graba in afara de cel al medicului care nu avea răbdare. După aceea m-am pierdut de tot sub greutatea durerilor. Contracțiile au început brusc foarte puternice din cauza oxitocinei, nu mai reușeam sa respir cum trebuie, ma mutau de pe un pat pe altul din ora-n pentru a verifica dilatația. Tușeele erau extrem de dureroase, iar moașa ma certa pentru ca nu ma mișcam suficient de repede, spunând ca dacă acum nu fac fata, cum vreau eu sa nasc natural. Am încercat pe cât posibil sa rămân concentrată la gândul cu care plecasem de acasă, cu toate ca nu primeam niciun fel de sprijin din partea nimănui. Când am ajuns la dilatație 8 cm, medicul mi-a spus ca îmi recomanda cezariana deoarece poziția capului bebelușului nu este cea mai buna și va fi nevoie sa introducă forcepsul și nici nu crede ca am suficientă putere sa împing. Auzind acestea și fiind deja extenuată și speriata, am acceptat. A urmat o alta runda de cearta pentru ca nu completam fisa cu destul de mare viteza, având contracții pe care abia mai puteam respira. Clipa in care i-am auzit glasul micuței mele, mi-a adus liniștea de care aveam nevoie. La 19.37 s-a născut Anais.

Am fost dusa după aceea la terapie intensiva, pana a doua zi la 8 dimineața. Toată noaptea nu am putut dormi nicio secunda, ma gândeam numai la ea și numărăm secundele pana când o voi avea in brațe. Ma durea faptul ca nu o puteam alapta, plângeam in sinea mea din cauza ca nu reușisem nimic din ce visasem sa fie nașterea ei. Dar gândul ca este sănătoasă îmi alina aceste lacrimi.

Am rămas cu o rana profunda care m-a împiedicat sa-mi mai doresc alt copil timp de doi ani. 

In acești doi ani, am citit totusi multe păreri despre medici, despre nașterile vaginale după cezariana. Părea că ceva in adâncul sufletului meu își păstrase speranța și lăsase deschisă o mică fereastra ce lumina spre o noua sarcina. 

Am înțeles multe, mi s-au deschis ochii, mi-am dat seama cât de naiva am fost și care era de fapt realitatea din maternitățile noastre. 

Asa am ajuns in cabinetul doctorului Radu Botezatu, de la spitalul Filantropia. După numai câteva minute de stat de vorba cu dansul, părea ca am întâlnit un înger, nu un medic. Cu un calm desăvârșit și o blândețe cum rar am întâlnit la un medic, mi-a ascultat povestea și am simțit cum îmi înțelege durerea fără sa fie nevoie sa ii spun nimic in plus. Mi-a dat încredere in mine și in visul unei noi nașteri împlinitoare. Am plecat de acolo plină de speranța și dorința unui nou bebelus in viața noastră. 

Din nefericire am pierdut o sarcina înainte de a-l avea pe Eric, iar dansul mi-a fost alături și am trecut cu bine peste acea grea încercare. Și după aproape 6 luni, eram însărcinată cu Eric.

In săptămâna 35 de sarcina am aflat ca maternitatea Filantropia urma sa se închidă la sfârșitul verii pentru 2 săptămâni, pentru lucrări de renovare și curățenie generală. Din câte am înțeles, a fost o procedura prin care au trecut pe rând, toate maternitățile din București vara trecută. 

Inițial nu m-am panicat, pentru ca aveam dpn-ul pe 15 august și data închiderii era 19 august. Eram convinsă ca nu voi ajunge nici pana in săptămâna 39, însă bebe Eric avea alte planuri pentru mine. Am ajuns și in săptămâna 39, dar bebe nu se grăbea deloc, astfel ca am început sa ma gândesc împreuna cu medicul, la variante de rezerva pentru situația in care voi depăși data de 19.

Emoțiile începuseră să mă copleșească și cu greu reușeam sa-mi păstrez calmul. Visul meu de a naște natural se spulbera odata cu fiecare zi ce trecea, fiindcă nicio alta maternitate de stat nu accepta naștere vaginală după cezariana in afara de maternitatea Filantropia. 

Am ales Medlife, unde avea posibilitatea sa vina medicul meu, dar nu acceptau nvdc. 

Pe data de 17 august in jurul orei 23.00 micul Eric s-a gândi sa-mi facă o surpriza și travaliul meu a început. Și iată cum in ultima zi dinaintea închiderii spitalului m-am internat pentru naștere. Eram atât de bucuroasa încât fiecare contracție mi se părea o binecuvântare. Reușeam din nou sa experimentez bucuria nașterii, de data aceasta, negrăbita și cu speranța ca totul va fi exact asa cum îmi doresc. 

După internare am mers intr-un salon unde am fost lăsată singura sa stau liniștita. Fără tusee dese, mi s-a propus no-spa pentru durere, am refuzat și nimeni nu a insistat cu nimic. 

Spre finalul travaliului am fost mutată in sala de nașteri, unde din nou, mi s-au respectat toate dorințele. Toată lumea s-a purtat frumos, nimeni nu ma certa sau reproșa ceva. Intr-un cuvant, normalitate! La scurt timp după ce am ajuns in sala de nașteri a venit și dr. Botezatu și m-am liniștit sufletește, pentru ca fizic, durerile erau din ce in ce mai greu de gestionat. Am vrut epidurala la un moment dat, apoi m-am răzgândit și din nou mi s-au respectat dorințele, chiar dacă i-am zăpăcit, am avut parte de înțelegere. Maternitatea era plină, toate sălile de naștere erau ocupate, însă personalul făcea fata cu maxim de profesionalism. Toată echipa medicală formează un întreg excepțional, o echipa in adevăratul sens al cuvântului.

După ce am ajuns la dilatație completa, a început expulzia, care a durat in jur de o ora și jumătate, iar bebelușul nu se clintea. Moașele extrem de drăguțe m-au învățat cum sa împing cât mai eficient și regret ca nu le-am reținut numele. Doctorul Botezatu a încercat toate metodele posibile pentru a-l ajuta pe bebe sa coboare, însă capul lui nu putea trece de oasele bazinului meu și după câteva încercări suplimentare, am hotărât de comun acord sa facem cezariana. Fără să mă sperie nimeni, fără să mă grăbească, am știut ca am făcut împreuna tot ce s-a putut, am știut ca dorința mea contează, ca sunt auzită și respectată. Nu am suferit nicio secunda pentru ca am ajuns din nou in sala de operații. A fost o naștere implinitoare, chiar dacă nu s-a finalizat asa cum am visat, am știut ca am făcut tot ce s-a putut și mai departe nu a mai ținut de mine. Pe toate durata operației, una dintre moașele extrem de drăguțe m-a ținut de mâna și m-a mângâiat și încurajat. Cât de mult contează acest lucru, în loc sa se tipe la tine… 

Naștere este o experiența emoțională intensa și puternica și mulți dintre noi și personalul medical din multe spitale românești, dar nu numai, nu realizează impactul emoțional al traumelor trăite la naștere, care pot afecta comportamentele și sentimentele de mai târziu ale bebelușului. 

Intr-una din cărțile sale, Aletha Solter, cel de-al doilea mentor al meu, psiholog american, fondatoarea Institutului Aware Parenting (unde sunt și eu învățăcel) și expert, printre altele, în psihologia traumei, ne spune ca “cele mai multe intervenții făcute in timpul nașterii pot fi traumatizante din punct de vedere emoțional, chiar dacă ele sunt necesare pentru a salva viața fătului. Experții in domeniul experiențelor traumatizante trăite in timpul nașterii au observat efecte psihologice negative in urma folosirii anestezicelor, forcepsului sau a vacuumului, a inducerii travaliului sau a stimulării medicamentoase a acestuia sau a intervențiilor prin cezariana.” 

Știind toate acestea, ma întreb și acum, de ce nu ni se respecta dorințele și de ce mii de mame se lupta zilnic in maternități pentru drepturile lor? 

Din fericire, bebelusii pot depăși impactul psihologic al nașterii cât timp sunt încă bebeluși. Și despre cum putem face asta, îți voi povesti cu mare bucurie intr-un articol viitor. Doar aceia care nu au șansa sa se vindece prezintă riscul de a avea probleme emoționale mai târziu. 

Si iata cum, de atunci au trecut 10 luni. Sunt in continuare recunoscătoare întregii echipe de la maternitatea Filantropia și in special medicului meu, dr. Radu Botezatu. 

Sfatul meu este sa căutați oamenii de care aveți nevoie, care sa va respecte și asculte, sa luptați pentru drepturile voastre, pentru ca, dincolo de toate, sănătatea emoțională este la fel de importantă, atât pentru voi, cât și pentru bebeluși. 

La cât mai multe nașteri împlinitoare! 

Photo pixabay.com

(Visited 471 times, 1 visits today)

4 Comments

  1. Ilinca July 25, 2020 at 3:58 pm

    Cat de emotionant… Mie nasterea mi se pare un lucru traumatizant pentru femei. Pacat ca copilasii vin pe lume asa de greu:)

    1. poveste de mamica July 31, 2020 at 6:54 pm

      Iti multumesc!:) Nasterea are un impact emotional si psihologic foarte mare asupra femeilor, asa este. De aceea este nevoie sa fie tratata cu cat mai multa atentie si blandete.

  2. Ilinca July 25, 2020 at 3:58 pm

    Cat de emotionant… Mie nasterea mi se pare un lucru traumatizant pentru femei. Pacat ca copilasii vin pe lume asa de greu:)

    1. poveste de mamica July 31, 2020 at 6:54 pm

      Iti multumesc!:) Nasterea are un impact emotional si psihologic foarte mare asupra femeilor, asa este. De aceea este nevoie sa fie tratata cu cat mai multa atentie si blandete.

Leave A Comment